Archive for January 2011

După cum am promis, revenim cu cea de-a doua parte a postului. În cele ce urmează vom prezenta alte două evenimente la care am participat în luna decembrie. Cred că ne vom rezuma la acestea două, pentru că altfel ar mai trebui să urmeze partea III, IV ș.a.m.d.

Una dintre ideile începute în decembrie 2009 a fost să invităm toate orfelinatele la un spectacol pentru copii și cu această ocazie să le dăm și cadouri. E foarte interesant să pregătești un eveniment dedicat copiilor orfani. Și aceasta datorită faptului că niciunul dintre noi nefiind orfani, ne-a fost greu sa ne punem în papucii lor și să alegem ce program să concepem. Până la urmă ne-am ghidat după filozofia: “copilu’ tot copil e” Așadar, am avut un program de colinde, am făcut o mică scenetă de teatru intitulată ”Crăciun contagios”. Am cântat câteva piese de-ale noastre și am încheiat cu niște clovni care făceau tot felul de giumbușlucuri și jonglerii.

Ce este uimitor la orfani este căldura cu care te primesc. Oridecâte ori mergem la un orfelinat sau pregătim ceva pentru acești copii, simțim câtă nevoie au și ei de socializare, de prieteni … de-o viața ”normală” și de aceea, am fost foarte fericiți să-i scoatem în oraș la un spectacol special pentru ei. Au venit cu mic cu mare si s-au înghesuit în micuța sală închiriată de noi. În total au fost aproape 100 de oameni (inclusiv supraveghetorii care îi însoțeau și alte persoane care au dorit să ia parte la spectacol).

Primul filmuleț este o piesă pe care, dintr-un motiv sau altul, o postăm pentru prima oară. Veți observa niște imagini intercalate de dinainte de spectacol, când copiii încă soseau și de după spectacol, când dădeam copiilor cadourile.

Piesa de mai jos se numește Vrindavan și versurile sale descriu locul de naștere a fericirii sufletești, loc în care fiecare se poate retrage și avea puțină liniște. Acolo nu există certuri, conflicte, războaie ci doar iubire. Este locul în care toate dorințele ni se împlinesc și unde din fiecare copac putem culege orice fruct pe care ni-l dorim. Acolo nu există sărăcie, boli, moarte, ci doar fericire și împliniri sufletești. Acest minunat loc se numește Vrindavan.Vă rugăm pășiți cu încredere și nu băgați de seamă când copiii mai ies de pe ritm

Mai jos, în premieră vă prezentăm piesa de teatru ”Crăciun contagios” în interpretarea Art-clubului ”H@ribol”. Adică noi și prietenii : ) Deși nu aparține repertoriului Formației OM, m-am gandit că un moment de umor nu strică. Sub egida sloganului ”Ce ție nu-ți place altuia nu-i face că odată și-odată tot ți se-ntoarce” vă dorim o vizionare plină de zâmbete!

Trecând la un ton mai sobru, vă prezentăm mai jos un colind ucrainean interpretat de Formația OM la una dintre casele de bătrâni la care am fost în decembrie. Ca-ntotdeauna, bătrânii ne-au întâmpinat cu brațele deschise iar noi, pe lângă îmbrățișări și cântece le-am mai pus în aceste brațe și fructe și prăjiturele gătite împreună cu prieteni dragi. Când vă uiți la aceste imagini, amintiți-vă că noi cu toții (în cel mai bun caz) vom ajunge în situația celor din imagini. Adică bătrâni. Multora ar părea o observație evidentă sau deplasată, însă nicio secundă trecută nu ne face mai tineri. Și când meditezi puțin asupra acestui lucru nu poți să nu te întrebi: de fac eu tot ceea ce fac?

Spiritul OM fie cu voi!

Adi

V-ați întrebat vreodată de ce ne place așa de mult muzica? Nu mă refer la un stil anume … ci pur și simplu … muzica. Încercam să-mi aduc aminte o singură persoană care să-mi fi spus că nu-i place deloc niciun fel de muzică. Sincer, n-am reușit De foarte multe ori, muzica pe care persoana o ascultă îi definește caracterul. Deseori, aceasta ne determină felul în care ne îmbrăcăm, în care vorbim, ne comportăm și trăim. Da! Știm cu toții care sunt rockerii, maneliștii, hip-hopperii ș.a.m.d. Tu ce porți? Haine negre și păr lung, pantofi ascuțiți și haine sclipicioase, pantaloni cu cracii la genunchi și bască pusă pe lateral?

E ciudat cum oamenii se identifică prin muzica pe care o ascultă și devin parte a ”curentului” chiar dacă acel curent se vrea a fi o ”eliberare” de curente, astfel el în sine devenind o modă, un tipar.

Și totuși…muzica are un potențial de a ne elibera. De câte ori n-am închis ochii și am ascultat din nou și din nou C….. (n-o să dau numele ca să nu îmi puneți vreo etichetă Te cufunzi în sunete și simți cum te dezlipești de corp și plutești liber pe aripile sunetului. E greu de descris. Presupun că mulți dintre voi știu despre ce vorbesc, așa că nu voi încerca să descriu senzația. Dacă mi se ridică părul pe mână știu că decolez.

Muzica are nevoie de urechi; șiiii urechile au nevoie de muzică.

Ceea ce încercăm noi să facem este să ne furișăm în urechile ascultătorilor noștri și să strecurăm un strop de libertate în sufletele voastre. Sperăm să reușim aceasta din ce în ce mai mult!

După cum am promis, revenim cu imagini de la activitățile noastre pre 2011 : ) Am susținut multe concerte și programe de caritate și cu siguranță nu vom reuși să le postăm pe toate. Totuși, ca să includem câteva dintre cele mai reprezentative, vom împărți acest post în două părți pentru a avea timp să pregătim materialele.

Deocamdată, vă puteți delecta cu o mică ghidușie video de la Liceul ”Onisifor Ghibu” unde am fost invitați să cântăm la spectacolul de încheiere de an. Melodia aleasă este din nou OMhariOM datorită faptului că de această dată înregistrarea este mult mai bună și mai reprezentativă pentru cum sună de fapt melodia. Îi zic ”ghidușie video” pentru că am adăugat niște efecte pentru a creea un semi-videoclip. Sper să vă placă!

Și dacă mai aveți încă răbdare, mai jos este un filmuleț de la Oncopediatrie. Fără prea multe efecte, însă cu câteva încercări. Am filmat doar concertul nostru deoarece în saloane era o altă lume. Experiența este unică.

Într-un salon, o mamă și o bunică dorm cu rândul deoarece copilul lor de 8-9 ani are cancer la gât care s-a extins în tot capul și de-abia mai poate respira prin tuburi și tubușoare. Trebuie să fie vegheat în permanență deoarece altfel s-ar putea îneca s-au și-ar putea înghiți limba. Am ajuns chiar în momentul în care bunica se trezește și începe să ne povestească în șoaptă povestea micuțului din pat. Mama avea o privire care arăta în același timp durerea, lipsa speranței și epuizarea. Parcă plângea, dar fără lacrimi.

”El nu știe ce are. Asta e lumea lui. Crede că așa e normal. Nu știe altceva decât durere” spune bunica în încheiere. Îmi înghit dopul de aer cât un măr care îmi stătea în gât așa cum îmi stă și acum când îmi amintesc.

Știm că fructele și prăjiturile duse de noi nu îi va face sănătoși. Tot ce sperăm este că am semănat un strop de zâmbet în aceste suflete triste și că i-am luat de mânuță și i-am purtat pentru un moment pe aripile speranței prin muzica noastră.

~ va urma ~